Oprea Horia

Oprea Horia

Şcoala Gimnazială Nr.6 Râmnicu Sărat

"Omul nu poate deveni om decât dacă este educat"-J.A.Comenius

bune maniere.png
Cine inventează regulile de bună purtare? De unde a plecat codul bunelor maniere şi de ce trebuie păstrată o aşa-zisă etichetă în societate? De unde vin normele, mai este nevoie de ele şi ce anume ne determină să le respectam încă... cel puţin pe unele dintre ele?

Bazele codului bunelor maniere - cum îl cunoaştem astăzi - se întrevăd în Antichitate, atunci când s-a inventat un spaţiu civic al gestului (agora, forumul, teatrul), precum şi arta utilizării lui, arta oratoriei. Anticii puneau un accent deosebit pe mişcările corpului, deoarece ei considerau că prin acestea individul îşi exprimă nobleţea şi perfecţiunea spiritului.

Evul Mediu a venit cu o percepţie uşor diferită - gesturile erau expresia unei realităţi ascunse, descriau interiorul persoanei, îi caracterizau sufletul, viciile, slăbiciunile şi virtuţile. În exteriorul corpului, printr-o atitudine disciplinată a gesturilor, omul se putea modela, putea deveni mai bun.

Astfel, se simte influenţa pe care viziunea creştină asupra unei divinităţi omnisciente şi omniprezente o avea asupra oamenilor - omul, chiar dacă este lipsit într-o conjunctură de compania semenilor săi, este totuşi supravegheat în permanenţă de Dumnezeu, iar gesturile sale nu-i mai vizează doar pe ceilalţi, ci şi un transcendent, faţă de care trebuie păstrată o anumită ţinută.

În zilele noastre, suma acestor gesturi, însumate în codul bunelor maniere, nu mai reprezintă un instrument de a izbăvi sau a condamna un individ, ci se constituie într-un mijloc de a comunica cu ceilalţi, reprezintă o facilitate de a afişa simpatiile şi antipatiile, de a lua contact cu ceilalţi fără agresivitate, de a trece prin lume fără a deranja.

Respectarea aproapelui

Lipsa politeţii din societăţile actuale (liberale, deschise, extrem de permisive) are o explicaţie foarte întemeiată: dintotdeauna bunele maniere au coexistat cu tentaţia oamenilor de a se opune regulilor impuse de politeţe, deoarece, la o primă vedere, acestea par restrictive, inutile şi inventate să îngrădească libertatea de exprimare a individului. Dar, după o scurtă experienţă de viaţă, mulţi oameni sunt nevoiţi să accepte că bunele maniere nu sunt deloc de prisos şi că acestea contribuie în mod substanţial la traiul în bune condiţii cu ceilalţi.

Codul manierelor elegante este alcătuit dintr-o mulţime de legi, de fapt de convenţii, având, toate, un numitor comun: a nu-l deranja şi a nu-l inoportuna pe semenul tău, ci, dimpotrivă, a-l face să se simtă bine în preajma ta. Paradoxal, acesta este şi principiul fundamental pe baza cărora s-au construit societăţile moderne şi deschise de astăzi: "Libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea celuilalt", cum scria şi filosoful John Stuart Mill, în urmă cu 150 de ani în urmă.

Probabil, nu este pentru nimeni o surpriză faptul că normele de bună purtare de astăzi îşi află originile în curţile regale franceze din secolele XVII - XVIII. De fapt, etimologia cuvantului "etichetă", în sensul cunoscut de toată lumea, are la origine o interdicţie. În noul parc de la Versailles, grădinarul-şef al regelui Ludovic al XIV-lea a aşezat inscripţii prin care cerea să nu îi fie călcate peluzele proaspat însămânţate. Cum acestea erau adesea ignorate de nobilimea neatentă, omul a obţinut din partea Majestăţii Sale un decret care stipula respectarea "etichetelor". Astfel, cuvântul a intrat în limbajul curent pentru a desemna o comportare conformă anumitor norme.

Mai apoi, manierele moderne se cristalizează în eticheta americană, prin Regulile Civice ale lui George Washington (1732-1799), dar cea mai de succes popularizare a manierelor a fost întreprinsă de către autoarea Emily Post, în 1922, prin publicarea lucrării "Eticheta - în Societate, în Afaceri, în Politică şi Acasă". Cartea a devenit un best-seller şi a pavat drumul succesorilor săi în continuarea promovării bunelor maniere.

Familia, şcoala, anturajul au un rol capital în formarea unei existenţe normale a oricărui individ. Un adevăr cunoscut, dar neasimilat suficient, spune că drumul libertăţii trece prin cultură.
Partea de jos a paginii web
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one